Asa sunt zilele mele – Liviu Rebreanu
Așa sunt zilele mele,
Pe genunchii vieții grele,
Ca o frunză-n vânturi dată,
Fără scop și fără soartă.
Vânturi reci mă duc departe,
Unde nici nu știu s-arată.
Unde-i soarele, zăpada,
Unde-i cerul, unde-i strada?
Tot ce-a fost cândva iubire,
Azi e doar amintire.
Stau și plâng la colț de stradă,
Unde nimeni nu mă-ntreabă.
Zilele mă împresoară,
Ca o ceață grea, amară.
Singur sunt, și fără teamă,
Dar și fără de vreo mamă.
Privesc lumea cu sfială,
Cu un zâmbet de migdală,
Dar în suflet port durere,
Ce nu trece, ce nu piere.
Totu-i umbră, totu-i tină,
Totu-i vis și totu-i vină.
Așa sunt zilele mele,
Pe genunchii vieții grele.
Analiza și interpretarea operei
Poezia “Așa sunt zilele mele” de Liviu Rebreanu este o incursiune profundă și sensibilă în sufletul uman, marcată de sentimente de alienare, incertitudine și melancolie. Poezia reflectă un intens sentiment de deznădejde și alienare, un subiect comun în operele literare care abordează complexitatea experienței umane.
Liviu Rebreanu, un autor renumit pentru proza sa realistă și puternic ancorată în viața socială a României din perioada interbelică, aduce în această poezie o notă de introspecție personală. Versurile sale sunt impregnate de imagini poetice care ilustrează un peisaj sufletesc dezolant, unde “zilele” devin simboluri pentru povara existențială.
Stilul lui Rebreanu în această poezie este marcat de o sinceritate brutală și de o simplitate care intensifică impactul emoțional al versurilor. Imaginile create sunt puternice și evocatoare, fiecare cuvânt fiind ales cu grijă pentru a reda exact ceea ce simte poetul. Motivele de “frunză-n vânturi dată” și “genunchii vieții grele” sunt metafore ale lipsei de direcție și al poverii pe care o resimte individul în fața unor forțe mai mari decât el.
Un alt aspect important al poeziei este tematica singurătății și a trecerii timpului. Versurile “Privesc lumea cu sfială” și “Dar în suflet port durere” subliniază lupta interioară a individului care încearcă să-și ascundă suferința sub un zâmbet aparent. În același timp, “fără scop și fără soartă” sugerează o lipsă de direcție și de sens, un sentiment comun în viețile multor oameni care se simt pierduți în tumultul existenței cotidiene.
În concluzie, “Așa sunt zilele mele” nu este doar o poezie despre tristețe și melancolie, ci și o meditație profundă asupra condiției umane. Este o reflecție asupra fragilității și efemerității vieții, dar și asupra puterii de a supraviețui în ciuda greutăților. Poezia oferă o fereastră către sufletul lui Rebreanu, dezvăluind un om sensibil care resimte acut trecerea timpului și singurătatea, dar care totuși își continuă drumul, asemenea unei frunze purtate de vânt.
Liviu Rebreanu reușește să capteze esența unei stări emoționale universale, făcând din “Așa sunt zilele mele” o operă de artă care vorbește nu doar despre experiențele personale ale autorului, ci și despre condiția universală a omului. Această poezie este un exemplu strălucit al talentului său literar și al capacității sale de a traduce complexitatea emoțiilor umane în cuvinte simple, dar profunde.
