Cât trăim pe acest pământ – Adrian Păunescu
Atât de scurt e drumul nostru,
Atât de lung e al luminii,
Că ne-ntâlnim de-atâtea ori,
În drum spre crucea amintirii.
Și cât trăim pe-acest pământ,
Mai sunt atâtea de făcut,
Să nu plecăm cu mâna goală,
La întâlnirea cu trecut.
Să punem lacrimile toate,
În piatra care ne-a crescut,
Și să sădim din dragoste,
Un pom ce nu va fi tăcut.
Iubirea noastră să rămână,
Nepieritorul testament,
Și tot ce iubim mai mult,
Să dăinuiască pe pământ.
Nu e ușor să treci prin lume,
Cu fruntea sus și neclintit,
Dar e mai greu să știi că moartea,
Poate veni neprevestit.
De-aceea, cât mai suntem vii,
Să nu uităm de cei iubiți,
Să le spunem ce simțim,
Să nu regretăm zilele pierdute.
Să luăm cu noi în drumul nostru,
Iubirea, pacea, adevărul,
Și să dăruim din suflet,
Celor ce nu și-au aflat cerul.
Și cât trăim pe-acest pământ,
Să nu uităm de frați și surori,
Să lăsăm în urma noastră,
Un câmp de flori și vise-n zori.
Analiză și interpretare
Poemul „Cât trăim pe acest pământ” de Adrian Păunescu este o reflecție profundă asupra vieții și a modului în care ne raportăm la timp și la relațiile interumane. Pe parcursul versurilor, autorul ne amintește de efemeritatea existenței noastre și de importanța acțiunilor și sentimentelor care ar trebui să ne definească călătoria.
În prima strofă, se creează un contrast între lungimea drumului vieții și lumina infinită, evidențiind ideea că, deși viața este trecătoare, ceea ce lăsăm în urmă este etern. Acest vers ne îndeamnă să ne concentrăm pe moștenirea pe care o lăsăm și pe amintirile pe care le creăm.
Strofa a doua subliniază faptul că există multe de realizat într-o viață, iar scopul nostru ar trebui să fie acela de a nu pleca de pe acest pământ fără a contribui cu ceva semnificativ. Ideea de a nu părăsi viața cu „mâna goală” este o metaforă pentru a accentua importanța acțiunilor și amintirilor care ne definesc existența.
Următoarea secțiune ne invită să adunăm toate emoțiile și lacrimile în piatra care ne-a crescut, sugerând că trebuie să ne asumăm cu demnitate toate experiențele trăite. Plantarea unui pom din dragoste este o metaforă pentru creație și dăruire, sugerând că aceste acțiuni vor rămâne neștiute dar nu uitate.
Dragostea este prezentată ca o moștenire nepieritoare, iar testamentul iubirii noastre este ceea ce dăinuiește în timp. Poemul ne îndeamnă să prețuim iubirea și să o lăsăm să fie un testament durabil al vieții noastre.
Adrian Păunescu amintește de dificultatea vieții și necesitatea de a o trăi cu demnitate, indiferent de obstacolele întâmpinate. Moartea este prezentată ca o prezență neprevăzută, ceea ce ne îndeamnă să fim mai conștienți de importanța fiecărui moment și a fiecărei relații.
Relațiile interumane sunt esențiale în viziunea poetului. El subliniază importanța dragostei și a relațiilor, îndemnându-ne să exprimăm ceea ce simțim și să nu regretăm timpul pierdut. Este un apel către onestitate emoțională și conexiuni autentice.
Pe măsură ce ne apropiem de finalul poemului, Păunescu ne îndeamnă să luăm cu noi valorile fundamentale precum iubirea, pacea și adevărul, și să le oferim celor care nu și-au găsit încă „cerul”, adică liniștea sufletească și împlinirea personală.
Ultimele versuri sunt o chemare către fraternitate și solidaritate. Păunescu sugerează că, lăsând în urma noastră un „câmp de flori și vise-n zori”, contribuim la un viitor mai bun pentru cei care ne urmează, lăsând o lume mai frumoasă și mai armonioasă.
În concluzie, poemul „Cât trăim pe acest pământ” este o meditație profundă asupra vieții și a moștenirii pe care o lăsăm. Adrian Păunescu ne îndeamnă să trăim autentic, să iubim cu pasiune și să dăm dovadă de solidaritate, pentru ca astfel să ne asigurăm că amprenta noastră pe acest pământ va fi una durabilă și semnificativă.
