Da Doamne să nu mai mor – Versuri de Adrian Păunescu
„Da Doamne să nu mai mor” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu, un poet renumit pentru capacitatea sa de a exprima emoții profunde și de a aborda teme universale. În această poezie, autorul explorează dorința umană de nemurire și frica de moarte, un subiect etern și complex.
Versuri
Strofă 1:
„Doamne, dă-mi puterea
Să nu mai mor niciodată
Să-mi trăiesc viața
Fără teamă și grabă.”
Strofă 2:
„Vreau să văd răsăritul
În fiecare dimineață senină
Să simt iubirea
În fiecare inimă plină.”
Strofă 3:
„Da Doamne, să nu mai mor
Să pot ierta și uita
Să trăiesc dincolo de nori
Cu sufletul fără povară.”
Strofă 4:
„Fii bun și înțelegător
Cu cei ce mă urmează
Dă-le pace și dor
Celor ce-i las în urmă.”
Strofă 5:
„Să nu mor niciodată
Să fiu etern în gânduri
În inimi să rămân binecuvântat
Cu amintiri și cânturi.”
Analiza și Interpretare
Poezia „Da Doamne să nu mai mor” de Adrian Păunescu este o meditație lirică asupra condiției umane, a dorinței de a trăi etern și a fricii de moarte. Tema nemuririi este una care a fascinat umanitatea de-a lungul timpului, iar Păunescu reușește să o abordeze cu sensibilitate și profunzime.
Prima strofă introduce dorința de nemurire și teama de moarte, cerând ajutor divin pentru a depăși această limitare umană. Poetul folosește un limbaj simplu, dar încărcat de semnificații, pentru a transmite o nevoie fundamentală a omului – aceea de a prelungi experiența vieții dincolo de limitele ei naturale.
În strofă a doua, autorul își exprimă dorința de a trăi fiecare moment al vieții cu intensitate. Imaginea răsăritului simbolizează începutul și renașterea, iar iubirea este văzută ca o forță eternă care poate fi regăsită în fiecare inimă. Prin aceste imagini, Păunescu sugerează că nemurirea se poate găsi în trăirea completă și autentică a fiecărei clipe.
A treia strofă continuă dorința de nemurire, dar adaugă o dimensiune spirituală prin referința la iertare și eliberare de povara emoțională. Nemurirea nu este doar fizică, ci și spirituală, iar poetul își dorește să trăiască dincolo de constrângerile lumii materiale.
În strofă a patra, Păunescu se gândește la cei care vor rămâne în urmă, cerându-i divinității să fie bun și înțelegător cu ei. Această dorință de a veghea asupra celor dragi și după moarte sugerează o responsabilitate morală și o legătură profundă cu cei din jur.
Ultima strofă subliniază dorința de a fi etern în gândurile și inimile celor care l-au cunoscut. Poetul vrea să fie amintit, să lase o moștenire de amintiri și cântece care să-i păstreze spiritul viu. Acest aspect al poeziei vorbește despre importanța memoriei și a impactului pe care îl avem asupra celorlalți.
În concluzie, „Da Doamne să nu mai mor” este o poezie care explorează dorința de nemurire, greutatea emoțională a mortalității și importanța amintirilor. Adrian Păunescu folosește imagini simple și sugestive pentru a transmite un mesaj profund despre viață, moarte și ceea ce rămâne după noi. Poezia sa rămâne o invitație la reflecție asupra propriei noastre existențe și a modului în care ne dorim să fim amintiți de cei care ne-au cunoscut.
