Iar îți bat la ușă, Doamne – Poezie de Costache Ioanid
Iar îți bat la ușă, Doamne,
Cu rugina necredinței.
Ca un orb ce-și cere milă,
Ca un cerșetor al biruinței.
Am venit cu mâna goală,
Fără daruri, fără slavă,
Doar cu lacrimi îmbrăcate
Într-o mantă de otravă.
Bat la ușa Ta, Părinte,
Cu inima-mi rătăcită,
Rugându-mă să mă cuprinzi
Cu iubirea-Ți nemărginită.
Știu că iar Ți-am fost departe,
Știu că greu mi-ai fost în lupte,
Dar acum, în miez de noapte,
Vin la Tine, să mă asculte.
Bate vântul îndoielii
În fereastra sufletului,
Dar la Tine vin, Părinte,
Pentru pacea cerului.
Lasă-mi, Doamne, mângâiere
Peste rana ce mă doare,
Să-mi alungi din piept durerea,
Să m-aduci la ascultare.
Iar îți bat la ușă, Doamne,
Cu speranța și credința,
Că-mi vei da un strop de pace,
Ca să-mi aflu biruința.
Analiza poeziei „Iar îți bat la ușă, Doamne”
Poezia „Iar îți bat la ușă, Doamne” de Costache Ioanid este una dintre cele mai frumoase și emoționante rugăciuni lirice din literatura religioasă română. Această operă reușește să surprindă sentimentele de smerenie, căutare și dorință de reîntoarcere la divinitate, teme frecvent întâlnite în operele lui Ioanid.
Simbolismul ușii este evident chiar din titlu și se menține pe parcursul întregii poezii. Ușa reprezintă bariera dintre starea actuală de păcat și starea ideală de comuniune cu Dumnezeu. Poetul bate la această ușă, simbolizând dorința sa de a depăși această barieră spirituală și de a accesa iertarea și harul divin.
Un alt aspect important al poeziei este smerenia autorului. Ioanid se prezintă ca un „orb” și „cerșetor”, sugerând neputința umană și dependența de mila divină. Această auto-reprezentare subliniază dorința adâncă de schimbare și de apropiere de Dumnezeu. Poetul își recunoaște slăbiciunile și greșelile, venind înaintea Domnului nu cu daruri materiale, ci cu inima sa sinceră și zdrobită.
Imaginile poetice sunt bogate și pline de semnificație, evocând stări emoționale complexe. De exemplu, „rugina necredinței” sugerează eroziunea sufletului din cauza îndoielilor și a lipsei de credință, iar „mâna goală” reprezintă lipsa de merite sau fapte bune pe care să le prezinte înaintea divinității.
Poezia este structurată într-un mod care reflectă parcursul spiritual al poetului, de la recunoașterea stării sale de păcat la speranța unei vieți noi, plină de pace și biruință. Fiecare strofă aduce un nou element al călătoriei sale interioare, de la mărturisirea neputinței și a îndoielii până la cererea de mângâiere și pace.
Valoarea literară a poeziei este incontestabilă, nu doar prin profunzimea mesajului, ci și prin frumusețea limbajului. Costache Ioanid reușește să îmbine armonios forma și conținutul, astfel încât fiecare vers să contribuie la crearea unei atmosfere de intimitate și emoție autentică.
Un alt aspect demn de menționat este universalitatea mesajului. Deși poezia este adânc înrădăcinată în tradiția creștină, temele sale de căutare spirituală și dorință de iertare sunt universale și pot fi resimțite de orice cititor, indiferent de credințele sale religioase.
În concluzie, „Iar îți bat la ușă, Doamne” este o poezie care reușește să atingă corzile cele mai sensibile ale sufletului uman, invitând la reflecție și introspecție. Prin limbajul său bogat și profund, Costache Ioanid ne oferă o imagine clară a luptei interioare a sufletului și a nevoii de comuniune cu divinitatea. Această poezie rămâne un reper important pentru oricine caută să înțeleagă mai bine relația dintre om și Dumnezeu, oferind un model de smerenie, credință și speranță.